După cum DEX-ul românesc explică euforia ca stare de bună dispoziţie şi optimism, aşa pot eu descrie cele două săptămâni de jocuri din cadrul Olimpiadei de Iarnă de la Vancouver, Canada 2010.
Au fost momente de bucurie generală, care au pornit cu deschiderea oficială din 12 februarie, când majoritatea magazinelor, instituţiilor sau locuinţelor au fost împânzite de steagul cu frunza de arţar.
Pe 8 februarie, în drumul ei spre Vancouver, flacăra olimpică s-a oprit şi în Surrey, oraşul în care locuim noi. Am aşteptat mai mult de două ore într-un frig supărător, în agitaţia concertelor şi a spectacolelor de întâmpinare. Atmosfera tensionată a aşteptării, pulsul publicului aprins de entuziasm, bucuria de a face parte dintr-un asemenea eveniment, mi-au creat fiori în momentul în care sportivul canadian, Daniel Igali medaliat cu aur olimpic la wrestling, a trecut cu torţa olimpică prin faţa mea. Necredinţa mea pentru un asemnea sentiment s-a convertit după golul în stomac resimţit.
Şi ăsta a fost doar începutul.
Am avut unica oportunitate de a mă implica direct în fenomenul olimpic, care nu a însemnat doar competiţiile propriu-zise. În oraşele aparţinătoare Vancouver-ului, Surrey, Richmond, New Westmisnter, Abbotsford, s-au amenajat parcuri speciale cu diferite atracţii pentru public, unde ecrane imense derulau desfăşurarea întrecerilor. În calitate de voluntar, am făcut parte din echipa pavilionului cultural al oraşului Surrey, unde am interacţionat cu lumea în diverse roluri: am făcut picturi pe faţă, tatuaje şi înt-un final am fost ghidul expoziţiei de artă. Evenimentele nu m-ar fi cucerit atât de mult, dacă nu ar fi trebuit să îmi dozez excesul de timiditate şi să descopăr că e minunat să contribui la starea de fericire a cuiva. Am pictat peste o sută de frunze de arţar pe obraji de copii sau părinţi, mulţi obraji veniţi din Asia sau din insule, care şi-au asimilat atât de bine noua ţară, încât poartă frunza de arţar în suflet.
O incitare nebănuită m-a cuprins când am văzut primul meci de hochei în direct, sport idolatrizat în America de Nord. Nu m-am putut abţine a nu face comparaţii cu fotbalul din Carpaţi, convinsă că niciodată picioarele vreunui Adrian Mutu nu vor face un aşa spectacol precum forţa unor patine pe gheaţă.
Înainte cu o săptămână de încheierea jocurilor, am avut bilet la calificările feminine la Curling. Un sport destul de dubios şi hazliu la primul ochi. Experienţa mi-a fost de un real folos, deoarece am juns să înţeleg acest joc de strategie care îţi intră rapid sub piele şi te îndeamnă să faci galerie.
Aşa cum întreaga mass-media afirma, oraşul Vancouver s-a bucurat de o populare nemaiîntâlnită.
Nerăbdătoare am colindat într-o seară străzile centrale împreună cu soţul meu, în căutarea flăcării olimpice aprinse de super hocheistul Wazne Gretzky, în seara de deschidere.
O bucurie frenetică, bună dispoziţie şi multe râsete mi-au fost împărtăşite la fiecare colţ de stradă. Traficul auto a fost redus pentru ca miile de împătimiţi să se plimbe în voie. La fiecare trecere de pietoni, pâlcuri de 30 de pesoane veneau sau plecau în continuu. Iar în faţa flăcării de lângă Convention Centre, oamenii aşteptau răbdători să facă poze printre ochiurile de sârmă care protejau zona. Era o atmosferă plăcută, cu bliţuri la fiecare secundă, oglindite în cei cinci stâlpi care ridicau văpaia şi graţia celor mai buni sportivi ai lumii.
Inevitabil mă regăsesc în situaţii în care fac aceleaşi comparaţii între ce întâlnesc aici şi ce am lăsat acasă. Dacă este ceva ce m-a impresionat puternic dintr-un punct de vedere mai riguros, este modul de organizare al acestor derulări sportive. Făcând abstracţie de stâlpul care nu s-a ridicat la ceremonia de început, rămân marcată de felul în care detaliile organizatorice au fost puse la punct. Ca simplu voluntar, am primit uniformă pe mărimea mea şi am fost înştiinţată de programul evenimentelor în reportaje video, înainte să înceapă olimpiada. Organizarea a permis pentru toată lumea, sportivi, public, voluntari, persoane care se ocupau cu securitatea turiştilor sau angajaţi, să aibă parte de plăcere şi distracţie.
Au fost doar două săptămâni, pline de glorie şi de medalii, de agitaţie fericită şi de euforie, în care am observat realmente o lume mai prietenoasă şi mai optimistă, o lume schimbată. Spiritul olimpic s-a transmis de la sportivi la publicul bucuros că se află în Canada sau că este canadian, cu zâmbet pe faţă şi căldură pentru cei din jur. Pentru două săptămâni cu toţii am câştigat medalia de aur.
1 comment:
Good readding
Post a Comment