Prima impresie e ca o prejudecată românească, cu diluate urme de ,,diferenţă", mândrie şi de ce nu, conservatorism pus la borcan: prea mulţi indieni, chinezi, lipsă de cultură şi bune maniere prost înţelese. A doua impresie se conturează la o altă distanţă, îndulcită de aparenţe şi se solidifică în certitudinea că ai ajuns într-o societate de consum perfectă.
După ce am depăşit experienţa primelor săptămâni, am început să parcurg o poveste uimitoare între natură şi om. Un soi de ţânţar cu picioarele încâlcite mi-a adormit în paginile caietului meu de notiţe, martor la zugrăvirea impresiilor.
Canada este o CANĂ-în-DAr, comparaţie care m-a luminat în timpul unei conferinţe pentru integrarea emigranţilor. O CANĂ în DAr a fost primul meu obiect primit în Canada, drept răsplată pentru câştigarea unui mini concurs de aflat informaţii, victorie obţinută contra unor emigranţi vietnamezi, filipinezi şi africani.
E surprinzător să te gândeşti la o ţară superior dezvoltată, în care să nu întâlneşti pereţi de cărămidă sau de beton. Pentru întâia oară am străpuns cu o piuneză un perete, fără să se rupă vârful, fără să îmi intre în deget sau să ridic ciocanul, mulţumită de îngăduinţa lemnului.
Peste toate locurile extraordinare pe care le-am vizitat: vederea Pacificului şi a primilor zgârie-nori lucioşi, imensa bibliotecă publică din Vancouver, de cinci ori mai mare decât teatrul de la Cluj, planează dominant în imaginaţia mea chibzuitele feluri ale naturii de a se înţelege cu omul civilizat.
Mi-a fost dat să văd pentru prima dată un raton, în timpul unei drumeţii cu maşina spre ocean. În orarul traficului intens, maşinile din sensuri opuse au aşteptat mai bine de câteva minute, trecerea unui pieton vărgat la blană şi comod, fără claxoane sau înjurături. Nestingherit şi indiferent, ratonul a trecut pe partea cealaltă, moment în care eu îmi înghiţeam uimirea, privind coloanele de maşini din faţă şi din spate. Un raton oficial!
Sud-vestul Canadei se bucură de blândeţea Pacificului, care îi permite veri înăbuşitoare şi ierni mai potolite. Plajele sunt de o frumuseţe rară, dar cumva lipsite de mirosul ascuţit de scoică sau gunoi ascuns în nisip. Nici valurile nu aduc alte miresme, doar sunetul îndepărtat al vaselor de croazieră. Cele mai frumoase sunt perdelele de brazi care aproape se scaldă în ocean, iar peste vârfurile lor, creste cu zăpadă se unesc cu cerul.
Încep a mă convinge zi de zi că experienţa mea în Canada îmi amorţeşte treptat simţul gustului şi al mirosului. Mâncarea e plictisitoare pentru limba mea, noutăţile culinare trec neobservate, iar străzile nu au niciun miros. Realitate sunt doar oamenii care miros a ţări îndepărtate. În această imensitate urbană, îţi pierzi organul nostalgico-olfactiv pentru unul nou, care cere necondiţionat nevoia de explorare acerbă, trebuinţă de informaţii şi peisaje noi. Sunt un explorator în căutare de aventuri. Voi descoperi atâtea mistere, încât întoarcerea mea acasă va fi glorioasă! Voi umple cana în dar!
Dimineţile canadiene sunt pagini de enciclopedie. Nepăsarea cu care îţi laşi sacul de gunoi închis în spatele casei, deschide un festin fericit pentru ciorile mari, civilizate parcă. Ele deosebesc cu uşurinţă prada, ciugulesc rapid pungile până când resturile casei se împrăştie ca pentru un picnic plănuit.
Tot la o oră matinală mi-a fost dat să urmăresc pentru prima dată în viaţă, o familie de şapte sconcşi. Sunt cele mai drăguţe animale pe care le-am văzut din spatele unui geam. Sunt un fel de veveriţe mai cochete. Şase pui şi o mămică trebăluiau relaxaţi în curte, scotocind fiecare papuc abandonat lîngă prag sau lângă alte unghere promiţătoare zbenguielii lor. Eram sub deplina lor autoritate, privind defilarea invadatorilor dungaţi. Am plătit scump curiozitatea mea, cu papuci noi şi duşuri repetate care să scoată mirosul de plastic putred din piele. A doua zi am răsuflat liniştită când o veveriţă negricioasă se plimba ţanţoşă pe afară.
În Canada există trei feluri de furnici. Sunt unele mici şi negre, care te atenţionează despre colţurile în care n-ai măturat; altele sunt roşii şi se bălăcesc în orice substanţă lichidă, îndeajuns să formeze un strop, doi; altele sunt mai îndrăzneţe şi te pişcă de picior.
Am remarcat un echilibru plăcut între artificial şi natural în ceea ce priveşte arhitectura canadiană. Casele sunt un soi de cabane montane cu multe ferestre, înconjurate absolut de fâşii de gazon şi plante înflorate. Pentru fiecare casă există un copac, pentru fiecare garaj se întreţin rondouri cu flori, pentru fiecare familie se pun ghivece la fereastră. E ca şi cum oamenii au făcut un pact cu natura să plătească nevoile confortului, în dragoste pentru verdeaţă. Chiar şi pe fabuloasele clădiri ale Vancouverului am zărit grădini suspendate, straturi de plopi sau palmieri sălbatici oglindiţi în ferestrele birourilor de peste drum.
Mirarea mea se prelungeşte în încercarea de a descoperi vreo pisică vagabondă sau vreun câine comunitar rătăciţi pe străzi. Toţi sunt la adăpost, au mâncare dietetică, preşuri speciale pentru lustruirea lăbuţelor sau lădiţe absorbante pentru nevoile zilnice. În schimb am vazut ratoni hoinari, sconcşi îndrăzneţi sau iepuri dezorientaţi, eventual fluturi, ce se odihnesc pe parbrize.
Privesc experienţa canadiană ca dintr-un caleidoscop. La fiecare răsucire altă imagine, altă arătare misterioasă, sunt un copil curajos de curios. Pot sta nemişcată ore întregi să contemplu lumea nouă, până când furnicile se urcă pe mine şi mă furnică dorul...
27 decembrie 2009
No comments:
Post a Comment